Page 10 - Jazz

occidentului, mirajul ţărilor libere spre care tânjea orice tânăr. Acel “dincolo de fereastră” devenise o obsesie, în
temeiul căreia s-a petrecut un întreg exod al generaţiilor. “Fuga” în Vest era obiect de studiu îndelungat şi tenace

care se plătea deseori cu viaţa.
Pentru că dincolo de gratiile ferestrei se zărea ca într-o feerie, lumea liberă iar dorinţa de a o cunoaşte direct

şi de a face parte din ea era mai puternică decât şuieratul gloanţelor grănicerilor pe frontieră, mai puternică decât
spectrul morţii prin înec la traversarea Dunării în înot, vara sau iarna, mai puternică decât perspectiva asfixierii în
containerele de tren, sau, în cazurile mai puţin dramatice, bătaia cumplită aplicată de grăniceri şi securişti şi apoi

anii de puşcărie printre hoţi şi criminali, cu stigmatul de frontierist, un paria în societatea “omului nou”.
Şi toată această epopee a visului de a trăi în libertate era învăluită în muzică şi noi străbăteam epoca

învăluiţi în muzică, avându-i ca port drapel pe celebri damnaţi ai timpului de atunci: Jimi Hendrix, Janis Joplin,
Jim Morrison şi urma întipărita a visului marilor festivaluri de la Woodstock şi Isle of Wight.

Trăiam cu sufletul alături de iubitorii de pretutindeni ai muzicii, într-o frăţie pe care, parcă, n-o vom mai regăsi
însă nicicând...

Jazz-ul s-a insinuat încetul cu încetul, a pătruns nelămurit şi incitant, deschizându-se acaparator şi proteic
într-o noapte când ascultam aproape aţipit radio Paris, unde am nimerit deodată peste un concert al unei trupei
care nu făcea parte din zona familiară mie. Ţin minte că somnul mi s-a risipit cu totul şi am rămas pur şi simplu
uluit de ceea ce distingeam pentru prima data într-un cu totul alt registru emoţional, sunetele prelungi ale
suflătorilor şi bogăţia aranjamentului orchestral, subtilităţile şi energia stupefiantă al acestui fel de a face muzică.

Era un concert de jazz. Luasem prima doză adevărată şi iată-mă dependent. Această dependenţa a fost accentuată
de o criză generată de apariţia unei perioade comerciale care a proliferat cu mediocra şi superficiala muzică disco

a unor trupe gen Middle of the Road şi Boney m., perioadă care m-a ajutat să înţeleg că faza mea de “animator”
s-a încheiat fiindcă marea parte a celor care intrau în club nu veneau acolo pentru a asculta muzică ci pentru a
dansa şi a se întâlni într-un mod cu totul simplu, firesc şi lipsit de idealismul construit pe criteriile mele de valoare.
Am înţeles că fiecare din noi avea opţiunile sale şi că e momentul să las în urmă pupitrele de discotecă de la Casa
Studenţilor, clubul “Lira” şi uneori clubul “T.” şi să cobor în sală pentru a trăi perioada ca simplu împătimit de

muzică, care însă îşi respecta preferinţele, şi care, în funcţie de acestea, frecventa un club sau altul.
A urmat apoi experienţa Centralului (hotelul care avea la ultimul etaj un restaurant, singurul în care

se cânta jazz), şi-aceasta a venit cu o nouă lume de prietenie şi iată-mă un obişnuit al localului (...o dată pe
săptămână) venit să bea un pahar de vin şi să asculte trupa lui Banica Bratu. Fiindcă aici se cânta definitiv Jazz, cu

o undă de condescendenţă pentru imatura mea generaţie rock...
Aici se găsea şi se putea păşi pe puntea care, suspendată, traversase anii de epocă comunistă dinspre

perioada interbelică peste “anii de aur” ai Pop-ului spre Jazz-ul ambiental, rar şi cumva plafonat, comprimat în
spaţiul său comercial de desfăşurare. Dar era totuşi jazz de bună calitate.

Aici am ascultat pentru întâia dată un alt Summertime decât a lui Janis Joplin, deşi nici de cel al angelic-
damnatei soliste n-o să mă despart vreodată. Pentru că, dacă jazz-ul a ajuns să fie pentru mine un mod de a mă

simţi într-un anume fel, ceea ce a făcut rock-ul progresiv, blues-ul şi piese din celelalte genuri muzicale care mi-au

10