Page 7 - Revista Morisena nr_1_2016

Revistă trimestrială de istorie

În centrul relatărilor izvoarelor se află, cum se știe, după înființarea la Cenad, în 1030, a episcopiei catolice. Din
confruntarea între cele două forțe, a atacatorilor unguri și a Legenda maior reiese că Gerard și preoții săi rebotezau după
lui Ahtum. Pentru a face față situației, ducele avea nevoie ritul latin „mulțime de norod”, deși s-a exprimat și opinia că
de o organizare militară superioară. Ahtum dispunea de o ar fi vorba doar de acea reconciliatio, adică de confirmarea
armată, în frunte, probabil, cu Chanadinus, de garnizoane unor creștini deja botezați .
28
în cetăți și de oameni de pază în locuri mai importante. Despre apartenența acestor teritorii la jurisdicția
Izvoarele vorbesc de mulțimea ostașilor și sugerează chiar bisericească superioară ortodoxă nu există informații
o ierarhie militară. sigure. S-ar putea ca mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din
Textul din Terdzüman vorbește despre garnizoanele Morisena să fi avut rang de stavropighie, deoarece starețul
cetăților și despre faptul că Chanadin era chiar comandantul său pare să dispună de autoritate mai mare și de atribuții
unei asemenea fortificații . Demnitarul turc mai scrie că, în mai multe decât era obișnuit . În jurul Bizanțului, existau
29
21
fața pericolului, stăpânul Morisenei a „unit și înarmat pe toți în acea vreme mănăstiri al căror stareț era hirotonisit drept
supușii săi”, sugerând că, alături de oastea obișnuită (a sa și episcop. Pe de altă parte, din diplomele împăratului Vasile
a nobililor credincioși), i-a chemat la luptă pe toți bărbații în II, din 1019-1020, reiese că între episcopiile subordonate
stare să poarte arme . Menționarea cailor crescuți special, a mitropoliei de Ohrida (Macedonia) figura și cea de la
22
hergheliilor de cai, presupune existența unei oști de cavalerie Branicevo, având un centru episcopal la Dibiscos, asimilat
redutabile, alături de pedestrași. cu Tibiscos (Timiș) . Însă dependența întregii biserici
30
Cele mai importante cetăți (de pământ și lemn) din bănățene din acea vreme de scaunul Ohridei este greu de
țară erau Morisena (azi Cenad), consemnată în izvoare dovedit. Oricum, Morisena pare situată în afara unei astfel
scrise, și Arad-Vladimirescu, cercetată arheologic. Cea din de dependențe.
urmă este similară cu cetățile de la Dăbâca, Moldovenești, Mai rămân de analizat și împrejurările internaționale
Biharea, Șirioara și Moigrad . Alte cetăți, contemporane cu în care s-a produs atacul ungar împotriva lui Ahtum.
23
cele de mai sus – Terdzüman menționează mai multe cetăți, Creștinarea în masă a ungurilor, după exemplul ducelui
nenumite – vor fi fost cele de la Feldioara, Frumușeni sau lor Vajk, a mărit forța statului ungar, transformat în regat.
chiar Zarand . Vajk-Ștefan (997-1038) a urmat o politică de uniformizare
24
În privința organizării bisericești, reiese din izvoare a structurilor din interior, de lichidare a vechilor autonomii
că, în ducatul lui Ahtum, era dominantă confesiunea tribale și de cucerire a unor teritorii din vecinătate, inclusiv
creștină de rit răsăritean, ducele însuși fiind botezat în acord a Crișanei de deal și de munte, a Banatului și Transilvaniei.
cu acest rit. Centrul eclesiastic era, evident, Morisena, unde În această situație, aliatul firesc sau puterea
funcționa mănăstirea călugărilor basiliți, închinată Sf. Ioan protectoare a ducatului lui Ahtum era Imperiul Bizantin.
Botezătorul. Cum s-a văzut, chiar Chanadin, deși botezat Țaratul Bulgar, refăcut la 976, mai păstra pe la 980 alianța
după ritul latin, a organizat o nouă mănăstire, după victorie, cu ungurii. Acest fapt era defavorabil formațiunilor
cu ajutorul călugărilor ortodocși. La venirea lui Gerard ca politice de pe teritoriul României. Situația se schimbă în
episcop roman (după 1030), călugării de rit bizantin fură urma marii campanii bizantine începute în 1001, după
scoși din lăcașul lor vechi, care reveni noilor autorități care teritoriul controlat de bulgari intră sub dominația
bisericești, numite de rege (adică episcopul și călugării de Imperiului Bizantin. În 1004, Vasile II cucerește Vidinul,
rit apusean) . Viața monastică ortodoxă a continuat însă după 8 luni de asediu, astfel că granița imperială ajunge
25
în aceste locuri. În secolele XII-XIII, până la invazia tătară la Dunăre, în vecinătatea Banatului. Se pare că în acest
(1241), sunt atestate vreo 13 mănăstiri (multe mănăstiri- moment Ahtum devine confederat sau vasal al împăratului
necropolă) ortodoxe, ale unor familii de nobili, în zona de la Constantinopol. În acest fel trebuie, probabil,
Mureșului . Din bulele papei Honoriu III, din 1216 și 1218, interpretat pasajul din Legenda mare care spune că el „a
26
reiese organizarea și în părțile Aradului a unor mănăstiri primit autoritatea de la greci” (accepit autem potestatem a
ținând de vasta organizație monahală a Sf. Theodosiu. Graecis), dacă nu cumva această autoritate se referea doar
Ambele redactări ale bulei pomenite amintesc la Tosani sau la înălțarea mănăstirii ortodoxe din Morisena.
Rosani o mănăstire cu bunuri „donate odinioară” de către După 1020, o dată cu orientarea forțelor bizantine
Glad și Manuel . spre teatrele de război din Asia Mică, planurile
27
Viața creștină de tip bizantin din Banat a fost expansioniste ale Regatului Ungar revin în actualitate.
stânjenită prin implantarea creștinismului apusean, mai ales Moartea împăratului Vasile II, supranumit Bulgaroctonul,
în 1025, a favorizat și mai mult aceste planuri. În aceste

21 Ibidem.
22 Ibidem, p. 122. 28 I. D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p. 61.
23 M. Barbu, M. Zdroba, Noi cercetări privind cetatea de pământ de 29 E. Glück, Ahtum, p. 127.
la Vladimirescu, în Ziridava, VIII, 1977, p. 28, (în continuare Noi 30 I. I. Nistor, Legăturile cu Ohrida și exarhatul Plaiurilor, în Analele
cercetări). Academiei Române, M. S. I., s. III, tom 27, mem. 6, 1945, passim, (în
24 E. Glück, Ahtum, p. 123. continuare Ohrida); Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I-IV, Cluj-
25 I. D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p. 30. Napoca, 1971-1989, IV, p. 299, (în continuare Voievodatul); A. Bejan,
26 E. Glück, Ahtum, p. 119, 124-125. Banatul în secolele IV-XII, Timișoara, 1995, p. 129, (în continuare
27 Ibidem, p. 125-126. Banatul).

Pag. 5