Page 7 - Iliesu-interviu

ce prin vocea amplelor demonstrații de la începutul anului 90 și a unei opoziții
agitate dar, din păcate, lipsită de unitate. Deși sângeroasă, contrarevoluția a
fost și ea lipsită de coerență și incapabilă să înțeleagă că România a căzut din
configurarea regimurilor comuniste pe principiul dominoului, fiind ultima care
a mai rămas să se transforme dintr-un stat totalitar într-unul democratic și că
procesul era ireversibil chiar dacă încă duce cu sine metehne și mentalități ale
trecutului.
Nu pot să ratez această întrebare (care are și un oarecum rost pedagogic)
– în decembrie 1989, s-a cerut democrație originală (apropo de formula
iliesciană) sau ”doar” democrație?

De fapt în decembrie 1989 s-a cerut în primul rând libertate și căderea regimu-
lui dictatorial pentru că foarte puțini (intelectualii interesați de istorie, filoso-
fie și sociologie; cei mai în vârstă și mai ales o parte din foștii deținuți politici)
aveau sensul și înțelegerea democrației. Astfel că ”democrația originală” pe care
ne îndemna Ion Iliescu să o ”construim” părea să fie o ajustare a democrației
”după chipul și asemănarea noastră”, deși noi nu știam prea bine cum arătăm
după operația din decembrie.

Fără o cunoaștere a felului în care funcționa societatea occidentală, tendința
de început a fost să se împrumute un atribut al său și să se copieze doar formal
organizarea, neînțelegând de ce geometria corpului social împrumutat nu se
potrivește a fi introdus într-o formă cu, ca să spun așa, o geometrie mult diferită.

Odată cu confruntarea cu o nouă realitate și imperfecțiunile democrației occi-
dentale (în mare parte reglate în timp de aceasta), trezirea din visul de idealiza-
re a așteptărilor unei societăți ”ce va să vină” după înlăturarea vechiului regim,
reacția de nemulțumire și insatisfacție s-a convertit în căutarea vinovățiilor din
afară și dinăuntru pentru care intrarea în paradis n-a mai fost găsită și s-a pășit
din încăperea părăsită într-una diferită dar din aceeași clădire.

În România nu a existat, cu excepția anilor de după război, o mișcare
anticomunistă care să lupte pentru democrație. Gesturile de protest deschis au
fost sporadice și descurajate de spectrul amenințător și represaliile Securității,
aparent omniprezente și atotștiutoare. În toată societatea românească se acu-
mulase un soi de psihoză care măcina relațiile sociale și producea un dublu
limbaj în comunicare. Omul în existența intimă se ascundea după ipostaza sa
publică și încerca să se protejeze folosind duplicitatea ca mijloc de acomoda-
re în mediul în care trăia, ajutat și de ortodoxismul care îl îndemna la supu-
nere și umilință; în ultimă instanță, de instinctul de conservare exacerbat de
apartenența la familie și grupul de prieteni. Libertatea se limita la priza de